Poet, prozator și publicist, cel mai important reprezentant al romantismului în literatura română. S-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoșani, ca fiu al lui Gheorghe și a Ralucăi Eminovici. În 1858 începe studiile la “National Hauptschule” din Cernăuți, după care este înscris la “Ober-Gymnasium”. În 1864 întâlnește la Cernăuți trupa de teatru a lui Fanny Tardini, pe care o însoțește spre Brașov. La moartea profesorului Aron Pumnul (12 ian. 1866), Eminescu își publică prima poezie, “La mormantul lui Aron Pumnul”, în broșura “Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști”, care marchează practic debutul său literar. În 25 februarie 1866 debutează la revista “Familia” cu poezia “De-aș avea”. Iosif Vulcan, directorul publicației, îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. E sufleor și copist în trupele lui Iorgu Caragiali (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), apoi la Teatrul Național din București. Toamna lui 1869 îl găsește la Universitatea din Viena, ca student “audient” sau “extraordinar”. La Viena îl întâlnește pe Slavici și este primit în societatea studențească “România jună”. Tot acum o cunoaște pe Veronica Micle. 15 aprilie 1870 marchează debutul său în paginile revistei “Convorbiri literare”, cu poezia “Venere și Madona”, moment de răscruce în evoluția liricii românești. În același an revista junimista îi publică “Epigonii” și basmul “Făt-Frumos din lacrimă”.

Revenit în țară în 1872, publică “Egipetul” și nuvela “Sărmanul Dionis”. Susținut material de “Junimea”, urmează – între 1872-1874 – cursuri de filosofie la Universitatea din Berlin, fără însă a-și încheia studiile și a-și lua doctoratul. Reântors la Iași, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), fiind destituit de D. Petrino. Este revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui (1875-1876), perioada când îl cunoaște pe Ion Creangă. În 1876 ajunge corector la ziarul “Curierul de Iași”. Perioada ieșeană este marcată de prietenia cu Creangă, participarea la sedințele “Junimii” și dragostea pentru Veronica Micle. În octombrie 1877 pleacă la București, chemat la “Timpul” de către Caragiale și Slavici. Aici Eminescu își dovedește vocația de gazetar patetic și de pamfletar incisiv. Activitatea extenuantă de-a lungul a șase ani îl marchează însă în plan fizic. Menține totuși legătura cu “Junimea”.

În 1878 publică în “Convorbiri literare”: “Povestea codrului”, “Povestea teiului”, “Singuratate”, “Departe sunt de tine”. În 1880 îi apare numai poezia “O, mama…”, pentru ca în 1881 să ofere tiparului primele patru “Scrisori”. Citește la “Junimea” în 1882 ample fragmente din “Luceafărul”, poem ce va vedea lumina tiparului în anul următor în paginile “Almanahului” societății socialliterare “Romania Jună” din Viena, apoi în “Convorbiri literare”. Tot în 1883 apare și primul său volum de “Poesii”, într-o ediție îngrijită și prefațată de Titu Maiorescu. Se stinge din viață la 15 iunie 1889, în București.

Filimon Nicolae (n. 6 septembrie 1819, București — d. 19 martie 1865) a fost un prozator român, faimos pentru că l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel. De asemenea, autor de nuvele romantice și realist-satirice și primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunăre, și prin Occident, în Ungaria, Austria și Italia. Cea mai importantă operă a sa este romanul Ciocoii vechi și noi, apărută în 1863. Romanul este o frescă a societății românești la începutul secolului XIX. A fost inițiat în francmasonerie când se afla la studii în Franța. 

Opera literară: 
Romane: 
• Ciocoii vechi și noi
Nuvele: 
• Mateo Cipriani
• Friedrich Staaps
• O baroneasă de poronceală
• Ascanio și Eleonora
• Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala
Basme: 
• Roman Năzdrăvan
• Omul de piatră
• Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos

(N. ianuarie 1830, București — d. 21 noiembrie, sau 27 noiembrie după alte surse, 1887), a fost un editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf român.

Este cunoscut mai ales datorită activitații sale de culegător de basme populare românești pe care le-a repovestit cu un har remarcabil.

Alexandru Odobescu (n. 23 ianuarie 1834, București – d. 10 noiembrie 1895, București) a fost un scriitor, arheolog și om politic român. A fost ministru al monumentelor (1863-1864), și profesor de arheologie la Universitatea din București. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschild, Paris, 1887-1900). A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII). Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874).

Tudor Pamfile (n. 11 iunie 1883, comuna Țepu, județul Tecuci, în prezent județul Galați – d. 31 octombrie 1921, Chișinău) a fost un scriitor, etnolog si folclorist român, laureat al premiul „Neuschotz” al Academiei Române în anul 1909.

Pericle Papahagi (n. 20 octombrie 1872, Avdela, Grecia – d. 20 ianuarie 1943, Silistra, Bulgaria) a fost un lingvist, filolog și folclorist român de origine aromână (macedoromână), un neobosit culegător de folclor și cercetător în domeniul aromânei, editor al celor mai vechi texte aromânești

Ion Pop-Reteganul (n. 10 iunie 1853, Reteag, districtul Năsăud – d. 3 aprilie 1905, Reteag) a fost un pedagog, prozator, publicist și folclorist, reprezentativ pentru epoca sa, apreciat de Ion Mușlea drept „cel mai mare folclorist al Ardealului.

(N. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. 

L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.

Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată  Închisorile mele, publicată în1920. 

Sursa info și foto: ro.wikipedia.org

Poet, prozator și publicist, cel mai important reprezentant al romantismului în literatura română. S-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoșani, ca fiu al lui Gheorghe și a Ralucăi Eminovici. În 1858 începe studiile la “National Hauptschule” din Cernăuți, după care este înscris la “Ober-Gymnasium”. În 1864 întâlnește la Cernăuți trupa de teatru a lui Fanny Tardini, pe care o însoțește spre Brașov. La moartea profesorului Aron Pumnul (12 ian. 1866), Eminescu își publică prima poezie, “La mormantul lui Aron Pumnul”, în broșura “Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști”, care marchează practic debutul său literar. În 25 februarie 1866 debutează la revista “Familia” cu poezia “De-aș avea”. Iosif Vulcan, directorul publicației, îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. E sufleor și copist în trupele lui Iorgu Caragiali (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), apoi la Teatrul Național din București. Toamna lui 1869 îl găsește la Universitatea din Viena, ca student “audient” sau “extraordinar”. La Viena îl întâlnește pe Slavici și este primit în societatea studențească “România jună”. Tot acum o cunoaște pe Veronica Micle. 15 aprilie 1870 marchează debutul său în paginile revistei “Convorbiri literare”, cu poezia “Venere și Madona”, moment de răscruce în evoluția liricii românești. În același an revista junimista îi publică “Epigonii” și basmul “Făt-Frumos din lacrimă”.

Revenit în țară în 1872, publică “Egipetul” și nuvela “Sărmanul Dionis”. Susținut material de “Junimea”, urmează – între 1872-1874 – cursuri de filosofie la Universitatea din Berlin, fără însă a-și încheia studiile și a-și lua doctoratul. Reântors la Iași, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), fiind destituit de D. Petrino. Este revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui (1875-1876), perioada când îl cunoaște pe Ion Creangă. În 1876 ajunge corector la ziarul “Curierul de Iași”. Perioada ieșeană este marcată de prietenia cu Creangă, participarea la sedințele “Junimii” și dragostea pentru Veronica Micle. În octombrie 1877 pleacă la București, chemat la “Timpul” de către Caragiale și Slavici. Aici Eminescu își dovedește vocația de gazetar patetic și de pamfletar incisiv. Activitatea extenuantă de-a lungul a șase ani îl marchează însă în plan fizic. Menține totuși legătura cu “Junimea”.

În 1878 publică în “Convorbiri literare”: “Povestea codrului”, “Povestea teiului”, “Singuratate”, “Departe sunt de tine”. În 1880 îi apare numai poezia “O, mama…”, pentru ca în 1881 să ofere tiparului primele patru “Scrisori”. Citește la “Junimea” în 1882 ample fragmente din “Luceafărul”, poem ce va vedea lumina tiparului în anul următor în paginile “Almanahului” societății socialliterare “Romania Jună” din Viena, apoi în “Convorbiri literare”. Tot în 1883 apare și primul său volum de “Poesii”, într-o ediție îngrijită și prefațată de Titu Maiorescu. Se stinge din viață la 15 iunie 1889, în București.

Filimon Nicolae (n. 6 septembrie 1819, București — d. 19 martie 1865) a fost un prozator român, faimos pentru că l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel. De asemenea, autor de nuvele romantice și realist-satirice și primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunăre, și prin Occident, în Ungaria, Austria și Italia. Cea mai importantă operă a sa este romanul Ciocoii vechi și noi, apărută în 1863. Romanul este o frescă a societății românești la începutul secolului XIX. A fost inițiat în francmasonerie când se afla la studii în Franța. 

Opera literară: 
Romane: 
• Ciocoii vechi și noi
Nuvele: 
• Mateo Cipriani
• Friedrich Staaps
• O baroneasă de poronceală
• Ascanio și Eleonora
• Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala
Basme: 
• Roman Năzdrăvan
• Omul de piatră
• Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos

(N. ianuarie 1830, București — d. 21 noiembrie, sau 27 noiembrie după alte surse, 1887), a fost un editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf român.

Este cunoscut mai ales datorită activitații sale de culegător de basme populare românești pe care le-a repovestit cu un har remarcabil.

Alexandru Odobescu (n. 23 ianuarie 1834, București – d. 10 noiembrie 1895, București) a fost un scriitor, arheolog și om politic român. A fost ministru al monumentelor (1863-1864), și profesor de arheologie la Universitatea din București. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschild, Paris, 1887-1900). A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII). Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874).

Tudor Pamfile (n. 11 iunie 1883, comuna Țepu, județul Tecuci, în prezent județul Galați – d. 31 octombrie 1921, Chișinău) a fost un scriitor, etnolog si folclorist român, laureat al premiul „Neuschotz” al Academiei Române în anul 1909.

Pericle Papahagi (n. 20 octombrie 1872, Avdela, Grecia – d. 20 ianuarie 1943, Silistra, Bulgaria) a fost un lingvist, filolog și folclorist român de origine aromână (macedoromână), un neobosit culegător de folclor și cercetător în domeniul aromânei, editor al celor mai vechi texte aromânești

Ion Pop-Reteganul (n. 10 iunie 1853, Reteag, districtul Năsăud – d. 3 aprilie 1905, Reteag) a fost un pedagog, prozator, publicist și folclorist, reprezentativ pentru epoca sa, apreciat de Ion Mușlea drept „cel mai mare folclorist al Ardealului.

(N. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. 

L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.

Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată  Închisorile mele, publicată în1920. 

Sursa info și foto: ro.wikipedia.org