Detalii despre carte

Theodor W. ADORNO (1903 – 1969), reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, face parte dintre autorii de prim rang prea puţin cunoscuţi în România. Vasta operă a filosofului, sociologului, muzicologului şi componistului german a exercitat în perioada postbelică o influenţă uriaşă în Germania, dar şi în afara ei. Tatăl său fiind evreu, Adorno este nevoit să emigreze în SUA după venirea la putere a naţional-socialiştilor. Se întoarce în Germania după război, profilându-se ca unul dintre cei mai subtili şi acerbi critici ai culturii. Printre cele mai însemnate opere ale sale se numără Dialektik der Aufklärung (Dialectica luminării – 1947), scrisă împreună cu Max Horkheimer, Minima moralia (1951) şi Negative Dialektik (Dialectica negativă – 1966). Teoria estetică oferă o reflecţie complexă asupra operei de artă în epoca modernă, scrutând sarcinile şi aporiile cu care se vede ea confruntată, precum şi criza artei astăzi. Pentru Adorno, autori paradigmatici ai modernităţii sunt A. Schönberg, S. Beckett, dar şi F. Kafka, Ch. Baudelaire ş.a. Arta este în viziunea lui Adorno atât autonomă, cât şi fapt social. Dacă se dispensează de una dintre aceste laturi, ea devine inevitabil falsă, de unde se vede şi caracterul normativ al esteticii adorniene. Spaţiul aparenţei estetice constituie o promisiune a fericirii şi concilierii. În acelaşi timp, arta conservă într-însa tensiunea şi non-concilierea, altfel ea s-ar transforma într-o utopie amăgitoare şi în ideologie. Lui Hegel, filosoful identităţii, Adorno îi opune neobosit aspiraţia de a salva non-identicul din ghearele unei societăţi care înregimentează pentru scopurile sale conştiinţa individuală şi distruge farmecul naturii.