0
0
S-a întâmplat să primesc manuscrisul acestei cărți chiar în momentul când un bun prieten îmi povestea cum a ajuns el la convingerea că de fapt creația e instinct: descoperise cu ani în urmă un artist involuntar, care alcătuise sute de colaje pentru propria lui nevoie, fără să-i treacă prin minte să le expună, cu acea inocență pe care numai conviețuirea cu adevărul ți-o conferă. Aveam s-o descopăr eu însumi când, deschizând volumul lui Maxim Radu Niculai, m-am trezit în fața uneia dintre cele mai puternice surprize pe care un autor mi le-a produs de ceva vreme încoace: sunt poeme ca un arc electric, de o directețe organică, neliniștitoare, animate de preocuparea de a înțelegeceva din viață și nu de mica (și umana, în fond) ambiție de a adăuga un strop orgolios în oceanul de poeți de dinainte. Aproape toate textele din Pictând apa s-au cerut scrise, și-au impus dreptul la existență, iar asta nu se poate mima. Cum nici efectul lor nu poate fi contrafăcut: pur și simplu le citești, te-ntorci la unele, le reiei în slow motion, și-ți dai seama că, din ce în ce, poți avea încredere în ele.
Cosmin Ciotloș
Ca o lacrimă
pe genele unei fete frumoase
pe mal
încă-i bine
suntem generația
care mai vede păstrăvii
sufocați
retrăgându-se spre izvoare.
MAXIM RADU NICULAI
Maxim Radu Niculai (29 iulie 1967 – 14 aprilie 2023). S-a născut în nordul României, în orașul Sângeorz-Băi, fiind primul dintr-o familie cu doisprezece copii. A avut o viață neconvențională, romanescă, de poet damnat. A schimbat mai multe locuri de muncă – muncitor necalificat la drumuri și poduri, muncitor agricol sezonier, muncitor într-o fabrică de piese de mașini etc. După ce urmează o școală CFR, se angajează, succesiv, în mai multe gări. A trăit prin mai multe orașe. A scris proză, jurnal și poezie, dar toate manuscrisele, cu excepția unei agende negre, au dispărut. Scriitoarea Ioana Nicolaie l-a transformat în personaj în romanul Drumul spre Soare-Răsare. Volumul postum Pictând apa cuprinde o parte semnificativă din opera poetică – păstrată – a autorului.
S-a întâmplat să primesc manuscrisul acestei cărți chiar în momentul când un bun prieten îmi povestea cum a ajuns el la convingerea că de fapt creația e instinct: descoperise cu ani în urmă un artist involuntar, care alcătuise sute de colaje pentru propria lui nevoie, fără să-i treacă prin minte să le expună, cu acea inocență pe care numai conviețuirea cu adevărul ți-o conferă. Aveam s-o descopăr eu însumi când, deschizând volumul lui Maxim Radu Niculai, m-am trezit în fața uneia dintre cele mai puternice surprize pe care un autor mi le-a produs de ceva vreme încoace: sunt poeme ca un arc electric, de o directețe organică, neliniștitoare, animate de preocuparea de a înțelegeceva din viață și nu de mica (și umana, în fond) ambiție de a adăuga un strop orgolios în oceanul de poeți de dinainte. Aproape toate textele din Pictând apa s-au cerut scrise, și-au impus dreptul la existență, iar asta nu se poate mima. Cum nici efectul lor nu poate fi contrafăcut: pur și simplu le citești, te-ntorci la unele, le reiei în slow motion, și-ți dai seama că, din ce în ce, poți avea încredere în ele.
Cosmin Ciotloș
Ca o lacrimă
pe genele unei fete frumoase
pe mal
încă-i bine
suntem generația
care mai vede păstrăvii
sufocați
retrăgându-se spre izvoare.
MAXIM RADU NICULAI
Maxim Radu Niculai (29 iulie 1967 – 14 aprilie 2023). S-a născut în nordul României, în orașul Sângeorz-Băi, fiind primul dintr-o familie cu doisprezece copii. A avut o viață neconvențională, romanescă, de poet damnat. A schimbat mai multe locuri de muncă – muncitor necalificat la drumuri și poduri, muncitor agricol sezonier, muncitor într-o fabrică de piese de mașini etc. După ce urmează o școală CFR, se angajează, succesiv, în mai multe gări. A trăit prin mai multe orașe. A scris proză, jurnal și poezie, dar toate manuscrisele, cu excepția unei agende negre, au dispărut. Scriitoarea Ioana Nicolaie l-a transformat în personaj în romanul Drumul spre Soare-Răsare. Volumul postum Pictând apa cuprinde o parte semnificativă din opera poetică – păstrată – a autorului.
